“povestea pruncului sihastru”
Muncesc pe ascuns în peşteră bătrînă, umezită de
lăcrimi sălbatice care de mult
picurau în spice de piatră prismatică;
Prea des între oameni
nu pot să ies decât în nopţile desprinse
cu loviturile târnăcopului
ca din mină, sclipînd cu
iuţeala stelelor.
Cioplesc din umbrele întegrate în
piatră, relieful vieţii mele
din straturile compuse de gândurile
grele
de când sunt sihastru.
“Până nu descrii povestea vieţii tale,
parcă n-ai trăit-o tu; parcă e doar visul altuia,
lepădat şi fără sens.”
Aşa că înăinte de-a răsufla eu
prima răsuflare a naşterii mele
cădea întâmplător şi un îngeraş stângaci,
care pe o pană albişoară, s-a împiedecat.
Dânsul, nevrînd să piară mai ales
din cauza ghinionului, a
a dat drumul din adâncul lui piept
un oftat plin de remuşcare.
Iar pe
dincolo, răsuflînd
eu de primadată,
a intrat şi oftatul lui aiurit
in plămânii mei plăpinzi.
Deci la primul meu plâns, am
strigat duios
pe când îngerasul, mâniios, undeva din
sufletelul meu a
urlat puternic, fiindcă i-s-a strâmbat harul
cu dureri mari, pământeşte
întrupîndu-se astfel în mine.
Ai zice
că ‘pruncul acestă o fi deochiat’,
să fi auzit aceea gălăgie
ciudată. Nici ursitoarea nu
îndrăznea să
spună ce soartă înteresantă voi
avea.
Dar mai târziu am aflat
că şi marele Dumnezeu după ureche s-a
scărpinat, zicînd, ‘mai, frate, una ca asta
n-am mai văzut’.
Iată, aşa m-am născut,
cu două
semne în frunte, din care
au crescut aripioare în loc de cornuţe;
asta, poate, amintirea unui
zbor întrerupt, adică rău să nu fiu,
dar nici cunoscut,
ci sihastru, poate
chiar
mut.
Maica mea nu şi-a dat seamă că în
timpul ce-mi dădea mie sân,
sugea şi îngeraşul pe furiş,
însă cu atâta intensitate
(compromis, bietul, de situaţia în care se aflase)
că în scurtă vreme a supt chiar viaţa
însăşi a mamei mele.
Când murise, numai
laptele uscat pe buzele mele tremurătoare
a rămas.
Am sbierat.
Ingeraşul a urlat.
Şi sunetul care l-am făcut noi doi,
zemos de lăcrimi şi disperare ce ne-a apucat,
a saturat întreagă peşteră, până când
săraca mamă în sfârsit a şi disolvat într-o
baltuţă de hohote şi plâns.
Trecuse o vreme, şi deşi slăbuţ la statură,
crescuse şi sufletul meu. Apoi şi îngerul
începuse încet-încet a urla mai domol ca o doină,
oare harul lui
din nou a putut să se mai întindă. Şi într-adevăr
s-a întins ca un om trezit din
visul prost al altuia.
La rândul meu
îmi bătea inima mai uşor, şi în larg
ne-am împăcat mai bine (deşi insistă
el că tot simte când plouă).
Din văitele lui,
împreună cu tunetul, şi fulgerul, şi ploaia,
am început
să-nţeleg ce-a însemnat căderea
îngeraşului meu. Şi imediat cu inţelegere
această, parcă şi mintea mi-a venit în cap
că am realizat că pot să şi gândesc.
Iată în aşa fel,
nu mai era doar eu cu el,
ci noi cu cugetul nostrul.
Uite-aşa am trăit,
noi doi împreună,
împărţind acelaşi spatiu unde
mai trăieşte milă şi pedeapsă
zbor ş cădere,
minune ş blestemare, gol şi cuget,
uniţ în sfârşit, fraţeşte în
pofidă de
metamorfoză această straşnică.
Mai încolo ne-am obişnuit şi mai
bine, învăţindu-ne nărăvurile, şi nevoiele.
Eu, ieşeam noapte
ca să mulg din razele lunei laptele
argintiu a împărăţiei lui pierdută,
să-l hranesc, şi să-l împărtăşesc în
cruda estetică a peşterii sfinte.
Iar el, îmi spunea unde să gasesc
cea mai pură rouă ce
se adună în câte un legănel de
frunzisoară. “tu eşti prea mic. astă te face
tare”, spunea el. Altădată m-a învaţat şi cum
să prind fulgerul de
coadă, fără să mă ard la degete.
Am şi râs
împreună, dar nu mai ştiu de ce;
filozofie, parcă.
Îi plăcea cum dădeam din aripioare, întrebîndu-mă
“ce vrei să spui cu asta?”
Şi totuşi, nu era el mulţumit.
Se plângea din ce în ce mai mult
“vai, dar ce n-aş da să-mi mai desfac
aripile în plin
să mă simt iaraşi liber
în vazduh!”
La un moment dat m-am pus pe gânduri,
şi în curând m-apucat o întristare
imensă,
semănatoare cu cea
legată de naşterea mea. Cu cât mai tare
mă intristam, atât mai iute a început
să se-nalţe
din mine o mireasmă îmbeţitoare.
Aripioarele cele năzdrăvane
de pe fruntea mea băteau
necăjite, împrăstiînd
acel parfum curios şi mai intens.
Inspăimintat,
şi ameţit, aripioarele mele
le-am smuls din cap
şi în foc le-am aruncat. Fumul se-ncolacea
în susuri şi suspini, iar din
cele două răni pe frunte, a picurat
un must misterios, care-mi frigea
pielea, şi la ochii mă ustura.
Am luat-o repede spre pesteră, să
mă spăl pe fată şi pe frunte de
lăcrimi, şi de singe şi de must
cu apa mângîietoare din baltuţa,
când pe
neaşteptate am
alunecat
şi în piatra cea prismatică
m-am şi înţepat.
Ghinion.
Apoi aşa tare am urlat cu capul aruncat
pe spate, şi gură deschisă spre
rai--
vai ce tare am strigat
incât a ieşit în sfârşit, îngeraşul meu din mine,
cu aceiaş judecare cu care a intrat.
Dar sufletul meu, ca Iacov de călcîiul
îngeraşului s-a ţinut
ca pe cer să zboară fără aripi
nu mai sihastru
nu mai mut.